Univers interior

În grădina mea a crescut

Un fruct care nu există.

Cel puţin aşa spune toată lumea

Serioasă care asistă,

           ca la un spectacol, la coacerea lui.

Şi se uită la el

Prin tot felul de lentile

           gălbui, şi verzui, şi-albăstrui,

Stă şi se gândeşte mai multe zile,

Şi-apoi numai ce vezi

Pe câte unul

Ştergându-se gânditor c-o batistă

Şi hotărând:

Aşa ceva nu există.

Asta-i bună!

Dacă nu există, cum de se vede,

Cum de se poate atinge,

Rotund ca o minge

Şi galben,

Ba nu, verde?

De fapt vouă vă pot spune:

Am stricat o cutie întragă de acuarele

Şi pensulele mele

Cele mai bune,

Ca să pun la cale

Această minune.

I-am dat o dată, de trei ori, de şapte, de opt,

Ca să pară că încă nu-i copt,

Şi tot se mai observă, la câte-un capăt mai rupt,

Strălucirea de dedesubt.

Pentru că iată care e minciuna:

          Sub vopsea,

          În grădina mea,

Se ascunde luna,

Care s-a plictisit de-atâta plimbare

Cu carul mare

Şi, ca să mai schimbe cereştile legi,

A coborât la mine în crengi.

Cum m-am bucurat nu vă mai spun

Când am descoperit-o în prun.

Şi, ca să nu mi-o fure alţii, în grabă

Am vopsit-o cu vopsele de apă;

Şi, ca să aibă şi haz,

I-am făcut ochi, gură şi nas;

Şi, ca să se mire oamenii mari,

I-am desenat şi o pereche de ochelari;

E drept c-ar fi destul să plouă un pic,

Ca să nu mai rămână

Din toată minunea nimic.

("Un fruct care nu există", Ana Blandiana)

Întotdeauna ţi se spune că eşti nebun atunci când crezi în ceva aparent imposibil... În fericire... perfecţiune, dragoste, absolut, toată lista de noţiuni abstracte care par a fi imposibil de concretizat, de trăit în fiecare zi. 

După ce treci pragul copilăriei şi începi să cunoşti lucrurile din jurul tău, te laşi îndoctrinat de ideea că ai o serie de responsabilităţi care stau la baza întregii tale existenţe. Uiţi că ai făcut parte cândva dintr-o lume în care totul era posibil, în care imaginaţia ta crea o întreagă lume imposibilă chiar pe acest pământ.

Uiţi că atâta timp cât crezi în imposibil, el există, adânc întipărit în fiinţa ta.

Uiţi că atâta timp cât crezi, poţi face orice în propria ta lume. Uiţi că propria ta lume coexistă cu lumea fizică în care trăim cu toţii şi uiţi că tu singur ai abilitatea de a-ţi impune propriul univers pe acest pământ prin simplul fapt de a trăi... şi a crede...

Singurătate

23 aprilie 1936
E sigur mai mult de miezul nopţii. Scriu în pat, că n-am poftă să dorm. Am fost azi-dimineaţă la M[arieta Sadova] de i-am dus versurile lui Pillat pentru recitalul de sâmbătă seara. Am mâncat la ei şi pe urmă am fost la teatru să văd o piesă idioată, extrem de lungă şi care a avut un succes colosal. Face săli pline şi asta mi-a dat, de atâta plictis, o durere de cap de care am scăpat cu greu. Asta e. Apoi am fost la vecinii din faţă. Ne-am jucat, am băut, am mâncat. Şi iată-mă în pat. O noapte frumoasă, tare frumoasă. A plouat mult în ultimele zile şi acum e un aer sănătos, curat. N-am mai pus piciorul la Universitate de la sfârşitul vacanţei de Paşti.
Sunt un om, ceva foarte ciudat. Viaţa e şi ea ceva foarte curios. Am senzaţia ascuţită că-mi pierd viaţa în mod inutil. Ca şi cum ai putea s-o petreci în chip util. Numai că eu simt asta, asta-i sigur. Mi-e teamă că pierd astfel cei mai buni ani ai vieţii mele. Mi-e teamă că nu-i pun suficient în valoare. Mi-e teamă că va veni o zi când voi regreta cei 19 ani ai mei şi că va veni o zi când voi privi cu nostalgie la vârsta pe care o am astăzi, în timp ce acum îmi irosesc timpul degeaba. Îmi petrec zilele între cărţi şi alte lucruri încă şi mai inutile. 
În fond, nu ştiu cu claritate ce înţeleg când spun că aş vrea să-mi valorific anii aceştia de juneţe. Nu ştiu clar ce m-ar putea satisface. Nu ştiu precis ce vreau, dar ştiu că nu voi [mai] avea curând vârsta pe care o am şi constat că cei 19 ani ai mei sunt o vastă plictiseală. În fond, cred că toate astea derivă dintr-o prejudecată. E ceea ce ni se spune din toate părţile, şi anume că tinereţea între 18 şi 25 de ani are ceva feeric şi frumos, de bucurie şi fericire. Mai toţi aceşti bătrâni şi bătrâne privesc tinereţea noastră cu invidie şi regret. De aceea e cazul să vezi de ce această tinereţe e aşa de mult râvnită. Te-aştepţi ca ea să fie Dumnezeu ştie ce... Şi... iată că eu una constat că nu e chiar cine ştie ce. Sunt singură, singură. E ingrozitor să fii singură. Dar nu e nimic de făcut. Nu poţi să ieşi din cleştele singurătăţii şi să vezi de ce. Toată ziua vezi o mulţime de oameni. Vorbeşti cu ei, râzi cu ei, ai chiar prieteni, iubeşti câteodată, crezi că te înţelegi, ba şi comuniezi şi nu pot zice că uneori nu reuşeşti s-o faci. Dar cu toate astea nu te împiedică să fii singură, îngrozitor de singură. Eşti tu şi nimic nu te poate face să nu fii singură. Eşti legată de solitudinea ta pentru totdeauna, de totdeauna. Sunt eu şi numai eu şi tot timpul gândesc, deci mă schimb tot timpul şi nimeni altul nu mă vede tot timpul, deci nimeni nu mă poate cunoaşte cu adevărat. Eu mă ştiu, mă înţeleg şi nu mă ştiu şi nu mă înţeleg decât pe mine, pe nimeni altul decât pe mine. Sunt colea izolată, singură. Tot restul e o altă categorie de lucruri. Lucruri străine, pentru că sunt exterioare şi pentru că nu poţi fi niciodată absolut sigură de ceva din afară. Eu mă iubesc şi mă dispreţuiesc, şi uneori aş vrea să mă bat - atât de dezgustător de imperfectă mă simt. Şi totuşi am o mare trandreţe pentru mine şi o nemaipomenită milă. Sunt un biet lucru, atât de singuratic, dintotdeauna şi pentru totdeauna singuratic. ("Jurnalul unei fete greu de mulţumit" - Jeni Acterian)

Cămin

16 noiembrie 2010

Izolare fonică.
Îmi doresc izolare fonică.
Paşii de pe hol îmi tulbură liniştea.
E ceva ce îmi doresc mai mult decât linişte atunci când sunt terminată de oboseală?
Zăngănit de chei. Paşi. Voci. Cineva bate covoarele.
"Tuuuuu Xulescu... ce ojă îi aia?!"
"Îi aia movă, tuu! Hahaha!"

Idioţi. Ce obositor să le auzi vocile... nu numai când eşti obosit, ci mereu. Mereu, mereu, mereu.
Vocabular nasol. Din capătul holului, iarăşi zăngănit de chei. 
Tocuri: toc-toc; toc-toc; toc-toc; toc... toc... toc...
Din nou: "Tu faaatăăă..." "Daaa, faaată..."
Se trântesc uşile. 
Îi sună telefonul tipei din camera alăturată. 
Obositor... obositor... obositor... 

Soneria de la "Petru". Voci. Batai. Voci cu ecou. Trafic. Vocalize pe hol!
Apogeu: Cineva de la muzică exersează un instrument de muzică populară.
Lătrat... Cred că i-a enervat şi pe câini...
Ciori. 

.......................................................................................

Trebuie doar să încerci să te odihneşti, să faci linişte ca să îţi auzi gândurile.
O să constaţi în mod tragic câtă gălăgie este în jurul tau.
Cât de puţin le pasă celorlalţi că vrei să te odihneşti.
Cât de tare se aud lucrurile pe care nu vrei să le auzi...

Cineva urcă pe scări...

"Anomalii"

Ai venit pe lume din greşeală, într-o familie din clasa de mijloc, care se credea din clasa superioară. Viaţa ta a fost în regulă până când idioţii tăi de părinţi au divorţat. Înainte de asta, existenţa ta însemna mers cu bicicleta, baseball, înot şi Nintendo. Dar, după divorţ, adidaşii tăi Nike Air au luat-o pe un drum greşit. La început te-ai considerat vinovat pentru despărţirea alor tăi, dar pe urmă ai învăţat să dai vina pe ei şi din clipa aia ai dat vina pe ei pentru orice. În adolescenţă ai avut senzaţia că problemele de-acasă îţi dădeau dreptul să fii rebel. Te-ai simţit obligat să-ţi pierzi virginitatea şi ai făcut-o de îndată ce ţi s-a oferit prima ocazie. La şcoală te-ai descurcat destul de bine cât să promovezi, zicându-ţi că eşti inteligent, dar pur şi simplu "Nu-ţi dai silinţa". Ai plecat de-acasă cât de repede ai putut, ca să mergi la facultate. Ai intrat într-o frăţie. Ai lăsat femeile să-ţi controleze destinul. Din greşeală, ai lăsat o fată însărcinată şi te-ai simţit obligat să te însori cu ea. Ai vrut să ai un băiat. Ţi-ai luat o slujbă pe care o urăşti, dar care "plăteşte facturile", cum îţi place să spui. Soţia ta nu mai pare la fel de drăguţă ca atunci când ai lăsat-o gravidă, aşa că încep să-ţi fugă ochii după altele. Tu şi soţia ta vă consideraţi superiori vecinilor voştri. Eşti deprimat. Ca să-ţi treacă, fumezi iarbă. Mergi la sală. Mergi la solar. Îţi faci griji că o să-ţi cadă părul. (Joey Goebel - "Anomalii")

Când merg la raft şi pipăi uşor cotoarele şi îl zăresc pe cel strident, galben, cu text roşu ţipător care zice... "Anomalii"... îmi amintesc de o după-amiază de iunie, de început de vacanţă de vară în care mă îndreptam spre pătura din mica mea curte cu o sticlă de Schweppes şi o pungă de Chio Chips. Suferisem o decepţie şi încă eram în procesul de recuperare, mi-am cumpărat o carte, o căutasem două amiezi la rând prin soare la librăriile din Cutia asta de Chibrituri de oraş. Cutia asta de Chibrituri care mi-a oferit cea mai frumoasă copilărie.
Am devorat cele 231 de pagini cu scris mare în după amiaza aceea şi am rămas impresionată de pragmatismul specific american din acţiunile personajelor. Am fost impresionată de sfârşitul obiectiv, lipsit de dramatism, în care fiecare personaj şi-a urmat drumul privind cu seninătate la trecut.