Îţi aminteşti cum era atunci? Atunci, acum... o viaţă întreagă. Atunci când am nimerit în braţele tale după ce am fost respinsă de el şi inevitabil m-am îndrăgostit.
Îţi aminteşti câtă răbdare ai avut cu mine când îţi vorbeam despre cât ţin la el? Că niciodată nu-l voi putea uita? Încă îţi sunt îndatorată pentru cât m-ai suportat...
Îţi aminteşti când eram la cămin pe la sfârşitul lui ianuarie şi am ascultat "Mr brightside", piesa de la The Killers, de pe mp3ul lui S., în timp ce ceilalţi se uitau la "The unborn"? Noaptea aceea a făcut ca viaţa mea să se schimbe şi să trebuiască să plec.
Îţi aminteşti cum m-am despărţit de tine într-o noapte de 28 februarie în care făceam un proiect la geografie? Îţi aminteşti cum am încercat să îţi explic că îmi pare rău şi nu m-ai luat în serios? Cum nu mi-ai dat nicio explicaţie şi pentru asta am suferit ani de zile?
Îţi aminteşti cum am încercat în următoarea săptămână... următoarele săptămâni, să fiu mereu ocupata cu activităţi ca apoi să îţi povestesc? Să te înveselesc?
Îţi aminteşti noaptea aceea de 16 aprilie când am vorbit ultima dată? Când mi-ai mărturisit că era vorba de altă fată...? Când îl cunoscusem pe C. care eventual m-a ajutat să-mi revin? Când făceam un interviu prin care mi-am cunoscut aproape tot liceul... Când... am vorbit ultima dată la ora 1 şi ceva... pe patul de cămin, la lumina veiozei...
Dar mai ales...
Îţi aminteşti haosul de după? Îţi aminteşti că ţi-am contactat mama? Că am ţinut legătura cu fratele tău ani de zile ca să încerc să aflu dacă eşti bine? Că m-am uitat regulat pe pagina ta de Facebook şi ţi-am analizat iubita pe toate părţile şi când mi-am dat seama că eşti serios cu ea, că ţi-am trimis mesaje sincere că mă bucur că ţi-ai găsit pe cineva care să aibă tot ce n-am avut eu?
Îţi aminteşti cum mă duceam zilnic la biserică şi mă rugam ca Dumnezeu să facă orice ştie numai să fii fericit? Cum mergeam zilnic la şcoală ascultând obsesiv "Almost lover" a lui A fine frenzy şi plângeam ca apoi să întâlnesc trioul vesel fără de care poate m-aş fi îmbolnăvit de la atâta plâns...
Îţi aminteşti cum ţi-am spus că mereu o să te iubesc pe tine?
Îţi aminteşti cum am spus că m-am blestemat singură să te iubesc numai pe tine, că voi avea mereu un handicap sufletesc care nu mă va lăsa să mă îndrăgostesc iar...
Îţi aminteşti cum ascultam obsesiv diverse melodii de despărţire şi ţi le trimiteam? Cum am început să cânt din cauza asta, şi să mă plictisesc repede, să fiu pretenţioasă şi nebună, să beau cafea? Cum în vara aceea am devenit atât de frumoasă încât am cucerit orice băiat am vrut?
Îţi aminteşti cum am reuşit să mă păcălesc că iubesc?
Îţi aminteşti cum imediat după relaţia noastră, ţi-ai îndepărtat aluniţa de deasupra buzei de sus? Aceea care îmi plăcea? Cum făceai gestul acela cu mâna pe bărbie, acela pe care l-am pus pe colegul meu să-l repete la nesfârşit ca să-mi amintească de tine? Cum aveai un tricou cu Hard Rock Cafe, nume care îmi dădea emoţii de fiecare dată când îl vedeam?
Îţi aminteşti cum părinţii tăi spuneau că eşti un fel de delincvent, cu note proaste, dar care iubeşte fizica? Cum am aflat după atâtea luni că eşti metalist?
Îţi aminteşti când l-am întrebat pe fratele tău de tine şi mi-a spus... că nu îţi mai aminteşti că am fost în viaţa ta? Cum mergeam pe stradă sau ascultam radio la şcoală la ora domnişoarei Chinchişan şi tot, tot, tot îmi amintea de tine? Cum după doi ani, Adele a scos piesa "Someone like you" care mi-a răscolit sufletul iarăşi şi iarăşi?
Îţi aminteşti cum am învăţat să devin perfectă, să mă iubească toţi tocmai ca să poţi să vezi cine sunt?...
Eu îmi amintesc. Îmi amintesc cum într-o după amiază de 2 iunie, viaţa mea a luat o întorsătură care mi-a dovedit că... nu te mai iubesc. Că nu mai însemni nimic pentru mine, decât copilul acela blond prea înalt pentru vârsta lui, pe care l-am iubit fără măcar să ştiu de ce. Da... De ce te-am iubit? Nu era nimic interesant între noi.
