duminică, 15 februarie 2015

P.

Nu de puține ori mi-ai apărut în față ca un miraj... ca un chip vag, fără formă, fără contur... Un chip luminos alcătuit din emoții adânci și întunecate... Un chip anonim, gol...
Un chip vid de stereotipuri, un chip simplu care refuză să se conformeze regulilor compoziționale de alcătuire a tuturor celorlalte chipuri banale...
Un chip fără ochi, marcat de o privire idealistă... Un chip fără gură, vorbind toate lucrurile pe care mi-am dorit de atât de mult timp să le aud, să le simt, să le absorb...
Un chip care completează o siluetă firavă, fragedă, carapace a unui suflet sfâșiat și cicatrizat la infinit, totuși mereu refăcut și mereu nou... O figură unitară, fără expresie, care exprimă un  univers întreg...
O ființă ireală care a fost forțată de hazard să facă parte din realitatea meschină și mediocră în care ne cufundăm constant cu toții... O ființă intangibilă, situată în înalt, la care oricine are acces pentru o îmbrățișare printr-un salt suprauman... O ființă care cunoaște limitările umane dar care nu le acceptă, care duce o luptă acerbă cu sine însuși pentru a le depăși... O ființă pe care o pot iubi doar în tăcere, ferit de ochii lumii, pe care o pot iubi doar ideal, în adâncul sufletului... Pe care o pot iubi doar atât de profund, încât nici ființa însăși nu ar afla...
Fără gesturi, fără cuvinte, doar cu emoții la fel de intense ca atingerile care vor să sfâșie, la fel de zgomotoase ca urletul auzit din rai și din iad deopotrivă...