Mi-ai spus că pot să fiu eu însămi, cu bune și cu rele. Mi-ai rupt aripile cenușii, apoi m-ai criticat că nu mai pot zbura. M-ai criticat că exagerez atunci când îți spun că nu mai pot zbura, că mă plâng, că mă supăr prea repede.
M-ai criticat că încerc să te schimb așa cum vreau eu, când eu nu ți-am cerut decât o doză de afecțiune neîntreruptă de un ecran cu zeci de taburi. M-am simțit plictisitoare atunci când au început să te preocupe toate taburile. M-ai întrebat ce am cu taburile, ți-am răspuns că nu am nimic cu ele, decât impresia că ele îți plac mai mult decât îți plac eu.
Sunt incapabilă de a-ți adresa orice cuvinte, preconizez că orice aș spune, e greșit. Pentru că tot ce simt e greșit în opinia ta.
Realizez cu tristețe că oricât aș învăța din greșeli, oricât aș folosi diplomația, aș echilibra introvertirea cu sinceritatea brutală în funcție de situație, oricât aș încerca să mă adaptez la programul cuiva, nu e niciodată de ajuns.
Îmi pare rău că am ajuns să fiu o dezamăgire și pentru tine.
