Îmi amintesc cu tristeţe de acele clipe de iarnă mohorâtă - cea mai monotonă parte a vieţii mele de adolescentă - în care îmbrăţişam strâns artificialul, transformându-l într-un stil de viaţă. El, împreună cu toate elementele sale care ar putea constitui un mod de a trăi, mi se pare, în prezent, extrem de trist, fad, generator de plictis.
Ceea ce am făcut eu ca să aduc artificialul în viaţa mea este extrem de simplu, chiar dacă înainte nu puteam concepe cum unii oameni sunt capabili să gândească şi să facă aşa ceva (prin "înainte" se înţelege intervalul de timp dintre momentul în care am început să conştientizez ceea ce se află în jurul meu şi toamna trecută). Nu pot să afirm că până să se întâmple incidentul - stricăciunea mea - eram în totalitate cu picioarele pe pământ (cred că e imposibil să aduci un artist în acel stadiu de raţiune profundă) dar gândeam o idee mai clar majoritatea lucrurilor.
Îmi doream să devin o păpuşă însufleţită - să am o figură endomorfică, obrajii supţi, ochii conturaţi cu negru, părul drept şi de culoarea argintului şi să merg plină de graţie şi feminitate. Ca să-mi ating scopul, m-am privat aproape în totalitate de mâncare.
Încă nu ştiu dacă stricăciunea s-a ivit înainte - când aveam şi trăsăturile unui băiat feminin, sau mai târziu, când am ajuns să am aspectul unei sosii, simţindu-mă groaznic fizic.
Oricum ar fi, ceva ce trebuie din nou pus pe picioare în viaţa mea şi în mine însămi, ca fizic şi ca persoană, s-a stricat. M-am stricat.
