Surse

Mă găseam pierzând nopțile cu discuții infinite cu tine. Îmi păreai cel mai interesant om pe care l-am cunoscut vreodată.
Ți-am despicat pieptul, ți-am rupt carnea în mii de bucăți pe care le-am analizat îndelung și le-am iubit pe rând până la absurd. Am săpat adânc în materia organică pe care mi-ai pus-o la dispoziție. Ce altceva puteam să fac dacă devenisem intrigată până la absurd de ceea ce ajungeam să cunosc? Dacă fascinația mea creștea exponențial cu această explorare spirituală?
Ți-am epuizat învelișul repede, te-am repetat în gând și în suflet zilnic, de dimineața până seara și toată noaptea, fără știrea ta, până te-am învățat pe dinafară.
Într-o zi, în mod inevitabil, am atins centrul, sursa energetică a tuturor componentelor analizate. Zic 'am atins' pentru că nu m-am putut abține să mă conectez la ea imediat ce lumina ei mi-a atins retina.
M-am îndrăgostit, ți-am spus. Dă-mi voie să îți spun doar astăzi că m-am îndrăgostit de tine. Permite-mi numai o zi să fiu îndrăgostită de tine.
Mi-ai permis. Mi-ai permis să mă alimentez de la centrul tău, de la sursa ta, timp de două luni. Mi-ai permis să îmi cufund sufletul într-al tău până s-au confundat. Ți-am simțit energia vibrând prin toate arterele mele, m-am îmbătat cu prezența ta.
Am plâns. M-am întins pe iarbă, am privit natura și am plâns în acel orășel de munte în care ne-am refugiat de lume ca să ne împletim sufletele în voie.
Am fost fericită. 

Dezamăgire

Mi-ai spus că pot să fiu eu însămi, cu bune și cu rele. Mi-ai rupt aripile cenușii, apoi m-ai criticat că nu mai pot zbura. M-ai criticat că exagerez atunci când îți spun că nu mai pot zbura, că mă plâng, că mă supăr prea repede.
M-ai criticat că încerc să te schimb așa cum vreau eu, când eu nu ți-am cerut decât o doză de afecțiune neîntreruptă de un ecran cu zeci de taburi. M-am simțit plictisitoare atunci când au început să te preocupe toate taburile. M-ai întrebat ce am cu taburile, ți-am răspuns că nu am nimic cu ele, decât impresia că ele îți plac mai mult decât îți plac eu.
Sunt incapabilă de a-ți adresa orice cuvinte, preconizez că orice aș spune, e greșit. Pentru că tot ce simt e greșit în opinia ta.
Realizez cu tristețe că oricât aș învăța din greșeli, oricât aș folosi diplomația, aș echilibra introvertirea cu sinceritatea brutală în funcție de situație, oricât aș încerca să mă adaptez la programul cuiva, nu e niciodată de ajuns.
Îmi pare rău că am ajuns să fiu o dezamăgire și pentru tine.

Altă viață, alte frustrări.

Îţi aminteşti cum era atunci? Atunci, acum... o viaţă întreagă. Atunci când am nimerit în braţele tale după ce am fost respinsă de el şi inevitabil m-am îndrăgostit.
Îţi aminteşti câtă răbdare ai avut cu mine când îţi vorbeam despre cât ţin la el? Că niciodată nu-l voi putea uita? Încă îţi sunt îndatorată pentru cât m-ai suportat...
Îţi aminteşti când eram la cămin pe la sfârşitul lui ianuarie şi am ascultat "Mr brightside", piesa de la The Killers, de pe mp3ul lui S., în timp ce ceilalţi se uitau la "The unborn"? Noaptea aceea a făcut ca viaţa mea să se schimbe şi să trebuiască să plec.
Îţi aminteşti cum m-am despărţit de tine într-o noapte de 28 februarie în care făceam un proiect la geografie? Îţi aminteşti cum am încercat să îţi explic că îmi pare rău şi nu m-ai luat în serios? Cum nu mi-ai dat nicio explicaţie şi pentru asta am suferit ani de zile?
Îţi aminteşti cum am încercat în următoarea săptămână... următoarele săptămâni, să fiu mereu ocupata cu activităţi ca apoi să îţi povestesc? Să te înveselesc?
Îţi aminteşti noaptea aceea de 16 aprilie când am vorbit ultima dată? Când mi-ai mărturisit că era vorba de altă fată...? Când îl cunoscusem pe C. care eventual m-a ajutat să-mi revin? Când făceam un interviu prin care mi-am cunoscut aproape tot liceul... Când... am vorbit ultima dată la ora 1 şi ceva... pe patul de cămin, la lumina veiozei...

Dar mai ales...
Îţi aminteşti haosul de după? Îţi aminteşti că ţi-am contactat mama? Că am ţinut legătura cu fratele tău ani de zile ca să încerc să aflu dacă eşti bine? Că m-am uitat regulat pe pagina ta de Facebook şi ţi-am analizat iubita pe toate părţile şi când mi-am dat seama că eşti serios cu ea, că ţi-am trimis mesaje sincere că mă bucur că ţi-ai găsit pe cineva care să aibă tot ce n-am avut eu?
Îţi aminteşti cum mă duceam zilnic la biserică şi mă rugam ca Dumnezeu să facă orice ştie numai să fii fericit? Cum mergeam zilnic la şcoală ascultând obsesiv "Almost lover" a lui A fine frenzy şi plângeam ca apoi să întâlnesc trioul vesel fără de care poate m-aş fi îmbolnăvit de la atâta plâns...
Îţi aminteşti cum ţi-am spus că mereu o să te iubesc pe tine?
Îţi aminteşti cum am spus că m-am blestemat singură să te iubesc numai pe tine, că voi avea mereu un handicap sufletesc care nu mă va lăsa să mă îndrăgostesc iar...
Îţi aminteşti cum ascultam obsesiv diverse melodii de despărţire şi ţi le trimiteam? Cum am început să cânt din cauza asta, şi să mă plictisesc repede, să fiu pretenţioasă şi nebună, să beau cafea? Cum în vara aceea am devenit atât de frumoasă încât am cucerit orice băiat am vrut?
Îţi aminteşti cum am reuşit să mă păcălesc că iubesc?
Îţi aminteşti cum imediat după relaţia noastră, ţi-ai îndepărtat aluniţa de deasupra buzei de sus? Aceea care îmi plăcea? Cum făceai gestul acela cu mâna pe bărbie, acela pe care l-am pus pe colegul meu să-l repete la nesfârşit ca să-mi amintească de tine? Cum aveai un tricou cu Hard Rock Cafe, nume care îmi dădea emoţii de fiecare dată când îl vedeam?
Îţi aminteşti cum părinţii tăi spuneau că eşti un fel de delincvent, cu note proaste, dar care iubeşte fizica? Cum am aflat după atâtea luni că eşti metalist? 
Îţi aminteşti când l-am întrebat pe fratele tău de tine şi mi-a spus... că nu îţi mai aminteşti că am fost în viaţa ta? Cum mergeam pe stradă sau ascultam radio la şcoală la ora domnişoarei Chinchişan şi tot, tot, tot îmi amintea de tine? Cum după doi ani, Adele a scos piesa "Someone like you" care mi-a răscolit sufletul iarăşi şi iarăşi?
Îţi aminteşti cum am învăţat să devin perfectă, să mă iubească toţi tocmai ca să poţi să vezi cine sunt?...


Eu îmi amintesc. Îmi amintesc cum într-o după amiază de 2 iunie, viaţa mea a luat o întorsătură care mi-a dovedit că... nu te mai iubesc. Că nu mai însemni nimic pentru mine, decât copilul acela blond prea înalt pentru vârsta lui, pe care l-am iubit fără măcar să ştiu de ce. Da... De ce te-am iubit? Nu era nimic interesant între noi.

M-am stricat!

     Îmi amintesc cu tristeţe de acele clipe de iarnă mohorâtă - cea mai monotonă parte a vieţii mele de adolescentă - în care îmbrăţişam strâns artificialul, transformându-l într-un stil de viaţă. El, împreună cu toate elementele sale care ar putea constitui un mod de a trăi, mi se pare, în prezent, extrem de trist, fad, generator de plictis.
     Ceea ce am făcut eu ca să aduc artificialul în viaţa mea este extrem de simplu, chiar dacă înainte nu puteam concepe cum unii oameni sunt capabili să gândească şi să facă aşa ceva (prin "înainte" se înţelege intervalul de timp dintre momentul în care am început să conştientizez ceea ce se află în jurul meu şi toamna trecută). Nu pot să afirm că până să se întâmple incidentul - stricăciunea mea - eram în totalitate cu picioarele pe pământ (cred că e imposibil să aduci un artist în acel stadiu de raţiune profundă) dar gândeam o idee mai clar majoritatea lucrurilor.
     Îmi doream să devin o păpuşă însufleţită - să am o figură endomorfică, obrajii supţi, ochii conturaţi cu negru, părul drept şi de culoarea argintului şi să merg plină de graţie şi feminitate. Ca să-mi ating scopul, m-am privat aproape în totalitate de mâncare.
    Încă nu ştiu dacă stricăciunea s-a ivit înainte - când aveam şi trăsăturile unui băiat feminin, sau mai târziu, când am ajuns să am aspectul unei sosii, simţindu-mă groaznic fizic.
    Oricum ar fi, ceva ce trebuie din nou pus pe picioare în viaţa mea şi în mine însămi, ca fizic şi ca persoană, s-a stricat. M-am stricat.